Paradisuri false, dureri adevărate. O călătorie prin lumea dependențelor

Uneori, dependența începe cu o promisiune mică: „doar un pahar ca să mă liniștesc”, „doar un somnifer ca să pot dormi”, „doar câteva minute de joc ca să treacă timpul”. La început pare un aliat: relaxează, amorțește durerea, schimbă culoarea serii. Apoi, aproape pe nesimțite, rolurile se inversează: ceea ce părea un ajutor devine stăpân. Nu tu mai alegi, ci „el” alege pentru tine. Pentru unii este alcoolul, pentru alții opiaceele, benzodiazepinele, jocurile de noroc, pornografia sau munca dusă la extrem. Din exterior, lumea vede doar „viciul”. Din interior, este adesea o încercare disperată de a face suportabilă o durere, un gol, o anxietate care par de necuprins. Acesta este universul dependențelor: un amestec de plăcere, rușine, neputință și, uneori, o dorință tăcută de eliberare.

Ce este dependența?

Știința modernă nu mai vorbește despre dependență ca despre un „caracter slab”, ci ca despre o afecțiune medicală cronică. Institutul Național pentru Abuzul de Droguri al SUA descrie adicția ca pe o tulburare cronică, recurentă, caracterizată de căutarea compulsivă a substanței și consumul ei în ciuda consecințelor negative, însoțită de modificări de durată în circuitele creierului. Asociația Americană de Medicină a Adicțiilor (ASAM) adaugă că dependența este o boală tratabilă, care rezultă din interacțiuni complexe între circuitele cerebrale, genetică, mediu și experiențele de viață. Cu alte cuvinte: dependența nu este doar o serie de alegeri greșite, ci un proces în care biologia, psihologia și contextul de viață se împletesc. Nu anulează responsabilitatea personală, dar ne obligă să vedem și partea invizibilă a icebergului.

Cauzele dependenței – acolo unde povestea omului întâlnește povestea creierului

Dependența nu începe niciodată într-un singur loc. E mai degrabă ca un râu format din multe izvoare: unele vizibile, altele adânci, venite din zone ale vieții pe care poate nici persoana însăși nu le-a privit vreodată cu adevărat. Pentru unii, totul pornește de la durere, fizică sau emoțională. Un accident, o intervenție chirurgicală, un deces, o despărțire. Undeva, între suferință și prima picătură de alinare, ceva se leagă în creier: „așa pot să respir din nou”. Pentru alții, izvorul este anxietatea cronică, acel nod în piept care nu se topește niciodată complet, decât cu o bere, cu un joint sau cu trei ore pierdute într-un joc. Îți spui că e doar o pauză, dar devine încet-încet singura pauză care funcționează.

Există și traume vechi, ascunse, care nu se vindecă în timp, ci în tăcere. Abuz, neglijare emoțională, respingere. O copilărie în care ai învățat prea devreme că emoțiile mari sunt periculoase și că trebuie stinse rapid. Pentru acești oameni, dependența nu aduce euforie, ci calm, iar creierul își amintește acel calm cu o fidelitate care doare.

Dar etiologia dependenței înseamnă și moștenire biologică. Nu moștenim adicții, ci moduri în care creierul răspunde la stres, plăcere, impuls. Unele studii arată că între 40% și 60% din vulnerabilitatea la dependență este influențată de genetică. Nu o condamnare, ci un semn că unii oameni au nevoie de o plasă de siguranță mai densă în viață.

Apoi vine mediul: prieteni, familie, cultura consumului, ușurința cu care o substanță sau un comportament devine accesibil. Un adolescent care vede alcoolul folosit ca soluție universală („bea ceva și îți trece”) învață, fără să i se spună direct, că emoțiile se rezolvă cu lichide.

Și, poate cel mai puțin discutat izvor al dependenței este singurătatea. Nu cea de a fi fără oameni, ci cea de a fi fără un loc al tău în lume. Fără cineva în fața căruia să poți coborî masca. O solitudine care nu face zgomot, dar cere alinare. Substanțele și comportamentele adictive promit exact asta: un sens rapid, un rol, un refugiu. Pentru o vreme, funcționează.

Dependența apare acolo unde povestea omului se întâlnește cu povestea creierului: vulnerabilitățile biologice, rănile psihologice și contextul social devin împletite într-o singură dorință: aceea de a scăpa, măcar puțin, de ceea ce doare. Dar ceea ce e cel mai important este că, indiferent câte izvoare are acest râu, direcția lui poate fi schimbată. Cu sprijin, cu înțelegere, cu tratament medical și psihoterapie, cu răbdare și cu relații care vindecă. Dependența nu înseamnă sfârșit, ci un început greu, dar posibil al unei noi versiuni a sinelui.

Ce se întâmplă în creierul unui om cu dependență?

Toate substanțele cu potențial adictiv (alcool, opioide, nicotină, stimulanți), dar și anumite comportamente (precum jocurile de noroc) au ceva în comun: activează în mod exagerat sistemul de recompensă al creierului, crescând brusc eliberarea de dopamină în așa-numitul „circuit al plăcerii”. La început, efectul este euforic: lumea pare mai ușoară, grijile se estompează. Dar, pe măsură ce consumul continuă creierul începe să se adapteze, devine tolerant. Pentru același efect, este nevoie de mai multă substanță. Activitatea normală a sistemului de recompensă scade și lucrurile obișnuite (o conversație, un film, o plimbare) nu mai aduc bucurie. Apoi apar craving-ul (pofta intensă, aproape fizică) și starea de sevraj (tremur, anxietate, iritabilitate, insomnie sau chiar simptome severe), dacă persoana încearcă să reducă sau să oprească. Treptat, consumul nu mai este despre „plăcere”, ci despre a scăpa de o suferință: de sevraj, de gol, de gânduri apăsătoare. Aici se naște acel „nu pot să nu…”, atât de greu de înțeles pentru cei din afară.

Nu e doar voință. Dar voința contează

Modelul „dependența ca boală a creierului” a ajutat la scăderea stigmei și ne mută de la ideea de „viciu moral” la problemă medicală și psihologică reală. În același timp, studiile arată că mulți oameni se pot opri, uneori cu ajutor, alteori singuri, ceea ce înseamnă că dependența nu este un destin implacabil. Este o boală în care biologia limitează libertatea, dar nu o anulează complet. De aceea, în terapie încercăm să facem loc ambelor adevăruri: nu ești „rău” sau „slab”, ci te lupți cu o afecțiune reală. Dar nici nu ești complet lipsit de putere: există pași concreți pe care îi poți face, dacă primești sprijinul potrivit.

Cum arată dependența în viața de zi cu zi?

Dependența nu arată la fel la toată lumea. Uneori se vede clar, omul care bea până se prăbușește, care își pierde jobul, familia, sănătatea. Alteori, este mult mai discretă: persoana care funcționează perfect la serviciu, dar nu poate adormi fără alcool sau pastile, părintele care își iubește copilul, dar își ascunde sticlele prin casă, adolescentul care își pierde nopțile în jocuri de noroc sau pariuri online, încercând să umple un gol pe care nu îl poate numi.

Dincolo de toate aceste scenarii există un element comun: consumul continuă, deși persoana vede că își face rău. Aici se află miezul dependenței.

Tratamentul dependențelor: o abordare integrată

La Erikamed Caransebeș, privim dependența în același fel în care privim celelate afecțiuni psihice: nu doar prin simptome, ci prin povestea de viață a omului. Nu este vorba doar despre „a scoate substanța”, ci despre a reconstrui un sens, relații și o identitate care să nu mai aibă nevoie de anestezie.

Psihiatrul este, de multe ori, primul care întinde o plasă de siguranță. El evaluează tipul de dependență, severitatea, riscurile medicale (sevraj, supradoză, comorbidități – cum ar fi depresia sau tulburările de anxietate). Și tot el poate recomanda tratament medicamentos: medicație pentru sevraj (de exemplu, în dependența de alcool sau benzodiazepine), medicamente care reduc craving-ul sau blochează efectul de „reward” (în dependența de alcool sau opioide), tratament pentru tulburările psihice asociate (depresie, anxietate, tulburare bipolară, PTSD). Apoi, psihiatrul este cel care monitorizează evoluția, reacțiile adverse și siguranța pacientului. Medicamentele nu rezolvă singure dependența, dar pot restabili un minim de echilibru biologic, astfel încât psihoterapia să aibă unde să lucreze.

După stabilizarea medicală, începe un drum mai lung și mai profund: de ce a apărut dependența în viața ta? ce anesteziază? ce încearcă să repare? Aici intervine rolul psihologului. Psihoterapia poate include tehnici de terapie cognitiv-comportamentală, care ajută persoana să identifice gândurile și situațiile care declanșează consumul („fără alcool nu pot vorbi cu nimeni”, „dacă opresc jocurile, nu mai am nimic al meu”) și să învețe strategii alternative de reglare a emoțiilor și de gestionare a stresului. Interviul motivațional este o formă de terapie care nu judecă, ci ajută persoana să-și clarifice ambivalența: „o parte din mine vrea să se oprească, alta nu e pregătită”. Totodată este foarte importantă abordarea traumei și atașamentului: pentru mulți oameni, dependența este legată de pierderi, abuzuri, neglijare emoțională. Astfel, abordările centrate pe traumă devin esențiale. Un rol important îl are psihologul și în prevenirea recăderilor. Recăderile sunt frecvente în bolile cronice. Ele nu sunt un eșec moral, ci un semnal că ceva din sistemul de sprijin trebuie ajustat. Învățăm cum să recunoaștem semnele de avertizare și cum să răspundem altfel decât prin întoarcerea la consum. În tot acest timp, relația terapeutică devine un spațiu sigur în care rușinea se poate transforma în cuvinte, iar vinovăția în responsabilitate asumată, nu în auto-distrugere.

Dependența prosperă în ascuns, în secrete și în rușine. De aceea, implicarea familiei și a rețelei de suport este adesea decisivă. Este necesar să se explice familiei ce este și ce nu este dependența. Totodată, familia trebuie să învețe să aplice niște limite sănătoase (sprijin, nu control; ajutor, nu „acoperirea” consecințelor). Și, nu în ultimul rând, familia trebuie să sprijinine persoana să caute ajutor specializat, fără a o umili. Grupurile de suport (de tip Alcoolicii Anonimi, Narconon, grupuri de familie) pot fi o resursă importantă: oferă sentimentul că „nu sunt singur cu asta”, iar poveștile celorlalți devin hărți vii ale recuperării.

Destine celebre frânte și reconstruite prin lupta cu dependența

Dependențele nu ocolesc inteligența, talentul sau succesul. Dimpotrivă, uneori par să se lipească tocmai de cei mai sensibili.

În 1821, Thomas De Quincey publica Confesiunile unui opioman englez, o carte în care își povestea dependența de laudanum, un amestec de opiu și alcool, folosit atunci ca analgezic. Este considerată prima mare autobiografie a unei adicții: o țesătură de extaze nocturne și coșmaruri, de alinare și destrămare. Tânăr, sensibil și rănit de pierderea celor dragi, De Quincey găsește în laudanum nu doar alinare, ci și o poartă spre o lume în care povara realității se estompează: „Opiul mi-a oferit paradisuri, dar m-a condus și în iaduri”. La început, dozele mici îl ajută să doarmă și să uite. Apoi devin parte din identitatea lui: un ritual zilnic, un refugiu. Cartea lui devine prima mare mărturie literară despre dependență, o poveste sinceră despre extaz, degradare și dorința de a scăpa.

Câteva decenii mai târziu, Charles Baudelaire scria Paradisuri artificiale, analizând lucid efectele vinului, opiului și hașișului. El vede în aceste substanțe niște „paradisuri artificiale”: deschid uși către lumi noi, dar lasă în urmă o notă de plată dureroasă, în voință slăbită, dependență și, la final, chiar pierderea creativității. El nu romantizează consumul, ci îl expune ca pe o capcană frumoasă și letală: „Paradisurile artificiale sunt ușor de găsit, dar greu de părăsit.”

Viața lui Vincent van Gogh este adesea privită prin prisma tablourilor lui pline de lumină, dar în spatele acelor culori vibrante se ascundea o lume interioară fragilă și chinuită. Jurnalul și scrisorile lui arată o relație tensionată cu alcoolul, în special cu absintul, băutura preferată a boemei europene de la sfârșitul secolului XIX. . Pentru un om ca van Gogh, hiper-sensibil, impulsiv și adesea copleșit de propriile emoții, absintul a devenit uneori un refugiu, alteori un factor care amplifica instabilitatea psihică. Prietenii lui povesteau că, în perioadele grele, bea compulsiv pentru a-și calma agitația, pentru a-și domoli anxietatea și pentru a amorți durerea persistentă a singurătății. În scrisorile către fratele lui, Theo, Vincent scria adesea despre încercarea disperată de a găsi o formă de echilibru între creație și suferință: „Mi-e teamă de nopțile lungi și de gândurile mele… dar câteodată un pahar mă ajută să le îndur.”

În secolul XX, Ernest Hemingway devine simbolul scriitorului genial care poartă în umbră o luptă grea cu alcoolul. Hemingway a purtat în el o lume întreagă de războaie, răni fizice, accidente și iubiri frânte. Alcoolul i-a devenit prieten și scut: îl ajuta să adoarmă, să scrie, să uite. Biografii povestesc despre zile în care începea dimineața cu un pahar de whisky și o termina tot acolo. Dar, la final, tot el recunoștea: „Între mine și mine însumi, nu mai știu cine conduce. Dependența nu i-a șters talentul, dar i-a îngustat lumea. În lupta lui, se vede clar combinația dureroasă dintre traumă, boala psihică și adicție.

Despre Winston Churchill, mulți istorici  vorbesc despre o formă de dependență de alcool: whisky la micul dejun, șampanie și coniac la mese, un consum aproape continuu, integrat în imaginea publică și în modul lui de a face față presiunii istorice.  În spatele imaginii de bulldog intransigent exista un om care folosea alcoolul ca să-și gestioneze fricile și singurătatea deciziilor politice majore.

Vocea lui Amy Winehouse a cucerit lumea, dar în spatele scenei ducea o luptă cruntă cu alcoolul, heroina și bulimia. Documentarele despre viața ei dezvăluie un adevăr dureros despre relații toxice, presiune mediatică enormă și vulnerabilitate emoțională profundă. Dependența nu a pornit din dorința de distracție, ci din încercarea de a supraviețui durerii. Povestea ei rămâne un simbol al vulnerabilității în lumea celebrităților.

Ani întregi, Elton John a acoperit depresia, singurătatea și presiunea carierei cu cocaină, alcool și mâncat compulsiv. La un moment dat, a declarat: „Viața mea scăpase complet de sub control. Astăzi este unul dintre cele mai puternice exemple de recuperare reușită, vorbind deschis despre dependența lui și despre importanța psihoterapiei și a grupurilor de suport. Dintr-un om aflat la marginea prăpastiei, a devenit un promotor global al sănătății mintale.

Actorul Robert Downey Jr. a trecut prin ani întregi de dependență de alcool, cocaină și heroină.A fost arestat, internat, dat afară din producții, considerat „neangajabil”. Succesul renașterii sale? O combinație între psihoterapie, tratament medicamentos, reabilitare repetată, sprijinul unei persoane semnificative, responsabilitate personală. Astăzi, povestea lui este folosită ca exemplu în multe centre de recuperare. Faptul că te-ai prăbușit nu te definește; felul în care te ridici, da.

Povestea lui Bill Wilson, fondatorul Alcoolicilor Anonimi, este una dintre acele biografii rare care schimbă nu doar vieți individuale, ci direcția unei întregi epoci. Înainte de a deveni o figură emblematică a recuperării, Bill era un bărbat pierdut în alcool, cu internări repetate, delirium tremens, o carieră distrusă și o căsnicie pe marginea prăpastiei. Wall Street-ul, cu presiunea și strălucirea lui, îi devenise un câmp de bătălie interior, iar alcoolul singurul aliat. Sau, cel puțin așa credea el. Însă acest aliat îl trăda în fiecare zi, până când nu a mai rămas decât o formă de disperare din care nu vedea niciun drum de întoarcere.

În 1934, aflat într-un spital, între sevraj și neputință, Bill are ceea ce el a descris ca o experiență de trezire interioară. Nu a fost un miracol spectaculos, ci mai degrabă un moment de luciditate, în care a înțeles că alcoolul îi conducea viața și că singura șansă de a se salva era să renunțe complet. Din ziua aceea n-a mai băut niciodată. Dar, poate mai important decât abstinența lui, a fost întrebarea care a urmat: cum poate cineva să rămână treaz într-o lume în care alcoolul este atât de adânc legat de relații, de rutină, de identitate? Ce ar putea ajuta și alți oameni care trec prin aceeași luptă? Răspunsul a devenit Alcoholics Anonymous, celebra „Cartea cea Mare”, publicată în 1939. Mai mult decât o carte, a fost începutul unui drum comun. În paginile ei, Bill W. și primii membri AA au pus poveștile lor crude, autentice, fără rușine și fără cosmetizare. Au vorbit despre alcoolism ca despre o boală, cu decenii înainte ca știința să valideze această viziune,  și au conturat un fel de hartă a recuperării: un proces de sinceritate, responsabilitate, reparare și, mai ales, de sprijin reciproc. Oamenii descopereau, poate pentru prima dată, că nu sunt singuri, că slăbiciunea lor nu înseamnă lipsă de caracter și că un alt fel de viață este posibil.

Impactul a fost uriaș. De la câteva zeci de oameni la început, mișcarea AA a devenit o comunitate globală, iar cartea a fost tradusă în zeci de limbi și vândută în milioane de exemplare. Dar importanța ei nu stă doar în cifre, ci în felul în care a schimbat modul în care privim dependența: nu ca pe o rușine, ci ca pe o suferință tratabilă; nu ca pe o sentință, ci ca pe un drum dificil, dar parcurs pas cu pas, împreună. Bill W. nu a pretins niciodată că ar fi găsit perfecțiunea. Dimpotrivă, spunea adesea că recuperarea este o muncă zilnică, un dialog continuu între vulnerabilitate și speranță. Mesajul central al cărții lui rămâne la fel de viu astăzi ca în 1939: nu trebuie să fii singur în lupta ta, iar sinceritatea, față de tine și față de ceilalți, este primul pas al libertății. Datorită lui Bill W., milioane de oameni din întreaga lume au descoperit că dependența nu este finalul poveștii, ci începutul unei versiuni mai adevărate și mai curajoase a sinelui. În spatele tuturor conceptelor medicale și psihologice, rămâne acest adevăr simplu și profund: vindecarea începe acolo unde cineva îndrăznește să-și spună povestea, iar altcineva o ascultă fără să judece.

Toate aceste voci spun aceeași poveste, fiecare în felul ei: dependența nu anulează umanitatea și nici potențialul unei vieți cu sens, dar cere onestitate, sprijin și uneori, un preț mare dacă rămâne netratată.

Există viață după dependență?

Da. Nu o viață perfectă, fără lupte, ci una în care lanțul consumului nu mai conduce toate deciziile. Unii își transformă experiența în artă, ca De Quincey sau Baudelaire. Alții în activism și ajutor pentru semenii lor, ca Bill Wilson. Unii, pur și simplu, în liniște: un părinte prezent, un om care își reface cariera, o persoană care învață să doarmă, să iubească și să plângă fără să aibă nevoie de un pahar sau de o pastilă.

La Erikamed Caransebeș, vedem dependența nu ca pe o etichetă rușinoasă, ci ca pe o formă de suferință umană care merită înțeleasă și tratată cu seriozitate. Psihiatrul, psihologul și pacientul nu sunt în tabere diferite, ci sunt de aceeași parte a baricadei, de partea vieții care vrea să meargă mai departe. Dacă tu sau cineva drag te lupți cu o dependență, nu e nevoie să faci asta singur. Există tratament, există cărți și povești care vorbesc despre aceeași luptă și, mai ales, există oameni pregătiți să te asculte fără să te judece. Acolo unde știința se întâlnește cu umanitatea, începe adevărata recuperare.